Până în ziua de azi nu îmi pot imagina că unul dintre grupurile care apar în ultimii ani este capabil să marcheze 3 generații, foarte dificile, și cu atât mai mult când cel care îmi vine primul în minte (Coldplay) a lansat un album la fel de neînsemnat ca acesta . ultimul „Mylo Xyloto” (2011).
REM sunt făcute dintr-o altă pastă, purtători de steag ai scenei alternative americane din anii optzeci, a început ca o trupă bună post-punk care a găsit curând acel echilibru între forță și emotivitate și a oferit un serie de albume care au pătruns pe cei mai pricepuți ascultători, a început apoi o altă etapă, cea mai glorioasă, tocmai când i-a ajuns contractul cu o mare casă de discuri ca Warner. Cu "Verde" (1988) grupul și-a început urcarea către baia de mulțime cu care urma să fie completată "Ramas fara timp" (1991) și magistralul „Automat pentru oameni” (1992).
Ulterior, grupul a încercat să trăiască din muzica lor cu demnitate, știind că i se părea greu când practic se oferiseră tot ce e mai bun din ei, totuși, când nimeni nu aștepta nimic de la ei, au ajuns. „Imitația vieții” single-ul de neuitat pe care l-a prezentat "Dezvălui" (2001) și au cuplat din nou încă o generație. Au urmat înregistrări din ce în ce mai proaste, dar menținând mereu o calitate optimă, pentru a surprinde din nou prin acertitudinea pe care o prezenta. "Accelera" (2008).
Și toate acestea provin din faptul că această compilație amintește toată această istorie plăcută a muzicii populare, ca niște pietre prețioase de o valoare incalculabilă aranjate cronologic, există practic toate temele care ar trebui să fie (Radio Europa Liberă, Fall On Me, The One I Love, Orange Crush, Losing My Religion, Man On The Moon, Everybody Hurts, Imitation Of Life...).
Câteva albume cu greutate mai mare, unele absențe notabile (cele care vin în minte sunt „Drive” sau „Find The River”) dar în general vorbim despre antologia definitivă a grupului, mărturia pentru generațiile viitoare cu privire la motivul pentru care REM a fost atât de mare peste 3 decenii.